“Lu paisi di li nostri armuzzi” è la storia raccontata in dialetto da Mariella Sapienza, scrittrice e poetessa monrealese, sulla ricorrenza dei morti.
Un racconto sulle emozioni provate da bambina, quando, con i genitori, si recava al cimitero per la rituale visita ai defunti. La passeggiata al camposanto era un momento di quel giorno di festa per lei che, nella sua incoscienza, ascoltava con interesse e curiosità le considerazioni dei familiari che scorrevano le fotografie di conoscenti appese alle lapidi, provando a darsi delle fantasiose risposte sul perché amici e parenti preferissero stare all’interno delle lapidi. E poi una riflessione malinconica sul significato che invece oggi, da persona adulta, conferisce al giorno dei morti, dato che “A unu a unu si pigghiaru la cittadinanza ru campusantu tanti pezzi di lu me cori”.
“Lu paisi di li nostri armuzzi“
Manu manuzza
allicchittati pi la festa
tutta la famigghia si ja a Lu campusantu.
Picciridda era e cu lu vistiteddu
ri vellutu e li scarpuzzi ri vernici
mi sintia lu cori ‘n festa.
Trasia rintra lu paisi ri chiddi ca’ stavanu comu ‘mbalsamati, nun criscianu né addivintavanu vecchi. Ri simana in simana li canuscia quasi tutti.
Li taliava a unu a unu ‘nta li ritratti ‘ncapu a li sepulturi.
C’era un cristianu ca’ avia li mustazza alla riversa invece ri scinniri acchianavanu finu a l’aricchi. Mi faciu una strana mprissioni! Poi c’era un picciriddu nicu nicu, io tutti li voti taliava la scritta ncapu a Lu marmu, e Domenico si chiamava ma a mia mi paria ‘na picciridda picchi’ era vistutu cu ‘na vistuzza bianca. Mah…
Ju stava zitta mentri me patri spartia ciuri a tutti chiddi ca’ canuscia e chiamava me Matri pi dirici :”puru chistu muriu”e agghiuncia un ciuri. Sta visita era longa, acchianavamu e scinnuamu scali e ju r’ammucciuni scappava e accuminciava a satariari ‘ncapu a li sepulturi ‘nterra. “Rututu’ rututu’ rututu'”. Paria un cavadduzzu! Era la me manera ri tuppuliari, macari arrispunnianu. Eranu misi ‘n fila e m’addivirtia a satari ri una all’avutra sempri attenta a tutti li facci ca’ mi taliavanu ri portaritratti in porcellana.
E quanti ci nni trasianu ddarintra! Nella tomba della mia famiglia ‘nni cuntavi almeno 7 e comu ci stavanu? Unu ‘ncapu a n’avutru? Macari si facianu cumpagnia. Una vuci mi chiamava con tono di rimprovero.
Eh chi avia fattu ri mali satariari ‘ncapu a marmu e cimentu? Mio padre e mia madre risentiti per il mio indecoroso comportamento mi dicevano all’unisono che bisognava avere rispetto per i defunti. Mi mittia ‘na facciuzza rispiaciuta pi evitari ca li morti si scurdassiru ri purtarimi li duciddi.
‘Navutra cosa ca Ju nun capia era picchi’ tutti li cristiani ca’ trasianu a lu campusantu parravanu accussì piano ca’ ‘nun si capia mancu ‘na parola, forse si scantavanu ri arruspugghiari li morti. Tutti chiddi vistuti ri nivuru eranu chiddi ca’ tinianu lu fazzulettu ‘n manu e si mittianu pi sira e pi matina ravanzi a lu ritrattu di lu mortu e parravanu comu si la fotografia li sintissi.
Ju era confusa e pinsava a la notti di lu dui di Novembri, comu facianu sti morti a scassari la cascia a rumpiri lu marmu e belli allicchittati trasiri rintra a li casi cu lu regalu pi li picciriddi? Boh? Ci avia a esseri cocchi via segreta ca’ sutta la terra li facia nesciri. Ma poi ricia ‘ntra ri mia, si li morti ponnu passiari e trasiri ‘nte casi picchi tuttu l’annu stannu ‘dda rintra sippilluti e nun nesciunu macari a Natali e macari quannu li parenti si strappanu li capiddi pi la pena ri nun putilli cchiu’ abbrazzari?
Accussi’ accuminciava a dimannari a me patri e me matri e quannu facia tutti sti dumanni me matri e me patri accuminciavanu cu li riscursi ri tri surdi. Boh! Doveva essere una questione talmente segreta che noi bambini non potevamo conoscere. Passaru l’anni e sta città ri morti a mia mi piaciu sempri cchiu’ picca.
A unu a unu si pigghiaru la cittadinanza ru campusantu tanti pezzi di lu me cori e quannu ju capivi ca’ nun c’è nudda strata sutta terra ca’ fa nesciri me patri ri la sepoltura mi siddiau a fari la visita vistuta ri festa. ‘Nun vogghiu cchiu’ trasiri ri ‘ddu cancellu nivuru unni ju viu la vita ca’ si ferma picchi’ nuddu arrispunni ravanzi a li ritratti. Ju arrestu cca’, chiuiu l’occhi e viu rintra la me casa l’armuzzi beddi ca’ mi vosiru beni. Viu me patri, Lu me ziu beddu, li me nanni ca’ si movunu rintra li me pinseri.
Accattu la marturana china ri culuri, li tetu’, li taralli pi fari ruci la vucca ri li me figghi e mentri manciamu assittati ‘nta la tavula cuntu li storie ra me famigghia, cuntu ri li morti ca’ mi dettiru la vita e tramannu li tradizioni chi accumpagnaru l’anni di quannu eru picciridda a li figghi mei cu tutta la ducizza e li culura di la nostra terra.